reConnect

Unde fugi când te ascunzi de tine însuți?

Tocmai am terminat de citit o carte: “The Examined Life – How We Lose and Find Ourselves” scrisă de psihoanalistul Stephen Grosz. E o colecție de povești strânse în mai bine de 25 de ani de carieră de la pacienți, și pe care Grosz le transformă cu o măiestrie uimitoare în povești de viață din care noi toți putem învăța ceva.

Ce poți învăța din fobia, depresia, atacurile de panică, ura de sine sau obsesiile cuiva? Ce poți învăța de la o soție al cărui soț a murit? Dar de la un copil autist? Dar de la o tânără anorexică și depresivă?

Ce a învățat Grosz, ca om, din experiențele celor pe care îi trata în calitate de medic?


Toate astea sunt întrebări la care poți găsi răspuns citind această carte. Grosz are un talent extraordinar de a găsi revelații în cele mai groaznice drame umane. Departe de a fi tristă, cartea te “prinde” și te inspiră, atât prin ritmul poveștilor – fiecare are doar câteva pagini – cât și prin capacitatea ieșită din comun a lui Grosz de a extrage lecții universale din niște întâmplări foarte particulare.

Care a fost tema comună pe care am descoperit-o citind toate aceste povești, una mai interesantă ca alta? Tema este: “a fugi de tine însuți”.

Mi se pare că există în noi, în fiecare dintre noi, un impuls să “ne uităm pe fereastră” când lucrurile merg prost și “în oglindă” când merg bine. 

Cumva, printr-un mecanism care probabil inițial a fost menit să ne protejeze stima de sine, devenim infinit de creativi în a ne auto-sabota, a refuza să ne confruntăm cu proprii demoni și a ne încăpățâna să căutăm cauzele tuturor nefericirilor noastre în afară. Pur și simplu fugim de noi înșine, în loc să ne întoarcem spre adevărurile din interior, cele profunde. Facem asta cu atât mai abitir cu cât acele adevăruri sunt mai dureroase. Suntem maeștri la a ne minți și a ne ascunde de propria noastră conștiință. 

Una dintre poveștile din cartea asta m-a impresionat în mod deosebit. Grosz a cunoscut într-un avion o femeie care, din vorbă în vorbă, a ajuns să-i împărtășească problema pe care de ani de zile o avea cu părinții ei, mai ales cu tatăl care, în ultimii 16 ani, refuzase să-i mai vorbească sau să mai aibă orice fel de contact cu ea. Atât de înverșunat era tatăl în hotărârea lui încât nici când, cu ani în urmă, veniseră pe lume nepoții, copiii fiicei lui, nu își schimbase decizia. Ce oare îl făcea atât de înverșunat?

Motivul nu era, aparent, atât de dramatic pe cât te-ai aștepta. Fata, evreică, iubise și se măritase cu un băiat catolic. Tatăl făcuse crize de furie, cărora le-au urmat certuri teribile și comentarii rasiste cumplite la adresa viitorului ginere. Când fiica a refuzat să abandoneze ideea căsniciei cu tânărul blond catolic, tatăl a repudiat-o definitiv. Ea n-a înțeles niciodată cu adevărat decizia lui și a suferit cumplit ani de zile. Nici măcar căsnicia fericită n-a ajutat-o să treacă peste durerea de a fi respinsă de proprii părinți.

Acum, 16 ani mai târziu, femeia se întorcea acasă împreună cu băieții ei, deja adolescenți, care urmau să-și vadă bunica pentru prima oară. Primise un telefon de la mama ei care o anunța că părinții urmau să divorțeze pentru că tatăl avusese, în ultimiii 25 de ani, o relație cu secretara lui. Și ghiciți ce? Secretara era catolică. Și blondă.

ShareShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterEmail this to someone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *