reSet

Despre “Trebuie”, “Nu se poate”, “Încerc” și alți tirani

Am lucrat în ultima perioadă destul de mult cu tineri. Studenți. Membri în ONG-uri sau organizații studențești. Unii la primul job. Alții participanți în programe de internship în companii. Frumoși, curioși,  inteligenți, ambițioși, dornici de învățare.

De fiecare dată workshop-urile mele îi invită la introspecție. Vorbim despre autenticitate, emoții, valori personale, misiune în viață. Exercițiu deloc ușor chiar și pentru oameni “copți”, pe care viața i-a pus deja de multe ori față în față cu ei înșiși, darămite pentru tineri de 19-20 de ani aflați la început de drum. Mă bucur mereu să-i văd cu cât curaj se aruncă în dialogul cu ei înșiși în ciuda vârstei fragede, sau poate tocmai datorită ei. Și apoi le simt confuzia și teama atunci când răspunsurile pe care și le dau la întrebarea “cine sunt?” nu prea se potrivesc cu ceea ce au fost obișnuiți să creadă că “e normal”, “bine”, “trebuie”, “se face”, “se poate”. 


“Nu există job în care să poți fi cu totul fericit, deci trebuie să accept niște compromisuri dacă vreau să am succes”. “O să fiu fericită când o să ajung într-o funcție înaltă și pentru asta trebuie să muncesc și să pun accent pe lucrurile la care mă pricep, nu neapărat pe cele care îmi plac”. “Banii sunt pe primul loc în lista mea de valori, deci trebuie să găsesc job-ul care îmi oferă cel mai mare salariu – numai așa pot să strâng suficient ca să-mi realizez visul de a avea propria afacere până la 25 de ani”. “Nu poți să faci în viață numai ce visezi”. “Nu simt că am ales facultatea potrivită și nu mă văd făcând meseria pentru care m-am pregătit, dar trebuie să continui pentru că îmi e frică să încerc altceva”. “Părinții mei mi-au spus că viața nu e roz și trebuie să mă lupt și să fac sacrificii ca să fiu cel mai bun dacă vreau să reușesc”. “Mi s-a spus că astea sunt talentele mele și asta e cariera care o să-mi aducă succes”.

Sunt toate afirmații pe care le-am auzit de-a lungul timpului de la tineri cu care am lucrat. Și nu de puține ori, am plecat de la workshop-urile cu ei sâcâită de aceeași întrebare.

Când oare, în viețile noastre, începem să intrăm sub tirania unor credințe limitative de tipul: “nu se poate”, “trebuie”, “așa se face”, “o să încerc, dar…”?

Nu o dată mi s-a spus: “Alis, nu toți au norocul tău, să facă ce le place și să trăiască din asta”. De fiecare dată mi se strânge inima când aud asta. Pentru că eu cred, din tot sufletul meu, că nu e vorba de noroc, ci de alegere.

Acum aproape patru ani am fost pusă în fața deciziei de a pleca din ultimul meu job corporate și de face training și coaching pe cont propriu. Alegerea nu a fost între job și antreprenoriat – nu mai cred demult că antreprenoriatul e musai rețeta fericirii. Alegerea a fost între a-mi face meseria cum îmi spuneau alții că e bine sau de a fi liberă să fac training așa cum simt eu că mi se potrivește. Iar asta puteam face doar ca freelancer.

A fost unul dintre cele mai înspăimântătoare momente din viața mea. Aveam un credit uriaș la bancă pentru casa pe care tocmai o construisem cu multe sacrificii, pentru că așa crezusem că o să devin un om mai împlinit și mai “de succes”. Nu aveam niciun fel de economii. Aveam, împreună cu prietena cu care pornisem pe drumul ăsta, un singur proiect de training care mi-ar fi asigurat venituri egale cu cele din corporație pentru încă trei luni. După, era un mare semn de întrebare. Aveam câțiva oameni dragi care mă susțineau moral, aveau încredere în mine, care nu au încercat să-mi influențeze decizia în niciun fel și mi-au făcut marele cadou de a refuza să-și dea cu părerea. M-am văzut singură în fața alegerii care urma să-mi schimbe viața. Și m-am simțit ca un om pe cale să se arunce în gol de undeva de foarte sus, fără parașută, doar cu credința că s-ar putea să-i crească aripi până jos.

Atunci mi-am amintit de un sfat pe care l-am citit într-o carte a lui Elisabeth Kubler Ross – înțelepciune de la miile de muribunzi pe care i-a asistat în ultimele lor clipe. Pe patul de moarte oamenii regretă rareori lucrurile pe care le-au făcut în viața lor și cel mai des lucrurile pe care nu le-au făcut. M-am întrebat:

ShareShare on FacebookShare on Google+Pin on PinterestTweet about this on TwitterEmail this to someone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *